un prim pas...

azi a facut un pas... mic, dar l-a facut singura.

Momentul...

Acum un an mă durea burta îngrozitor şi dădeam vina pe vreo piatră ce sălăşluia prin rinichiul meu... Asta credeam că este de fapt problema, şi în nici un caz sorocul naşterii. După ce miercuri, pe 17 septembrie am mers jumătate de oraş pe jos, seara m-au răpus durerile de burtă. Am rezistat eroic până la 2 noaptea când l-am trezit pe Bogdan şi i-am zis că vreau să merg la spital... ori dau piatra afară, ori copilul. Eram totuşi convinsă că nu sunt decât vechile mele probleme cu rinichiul şi în nici un caz nu este momentul să nasc. Probabil că nu vroiam să nasc. Vroiam să o mai simt acolo, aproape. La 4 dimineaţa eram internată, aşteptând să se facă ora 8 să vină doctora. Parcă tot speram să nu nasc încă. Îmi era frică să nu păţească ceva Lara. Vroiam să fie totul ca la carte (ce o fi însemnând şi asta) şi credeam că îşi va face pregătirea domnişoara, astfel încât să ştiu şi eu când va vrea să iasă. Acum stau şi realizez că aveam nevoie să ştiu exact data când va vrea să ne întâlnim, să mă pregătesc, să ştiu cum o voi ţine în braţe, cum îi voi schimba scutecele, cum o voi alăpta... Nu ştiu exact ce aşteptam dar a fost o surpriză când mi-a zis doctora că a venit momentul.

Toată ziua de joi, 18 septembrie, am stat în "sala de travaliu", o cameră cu 5 paturi vechi, cu doamne care veneau şi plecau, cu cele două asistente care au fost foarte drăguţe cu toată lumea (fără a cotiza ceva înainte) şi cu soţul meu care aproape făcuse şanţ pe coridorul spitalului. Durerile au fost identice cu cele de litiază renală, deci nu mi s-au părut de nesuportat. Am râs mereu, poate şi din cauza emoţiilor dar mai ales pentru că ştiam că îmi voi ţine fetiţa în braţe. Spre după amiază devenisem nerăbdătoare chiar. Simţeam că trebuie să nasc cât mai repede ca nu care cumva să păţească ceva iubita mea. Şi am născut. La 19.30 a venit pe lume Lara, iubita mea. Un pitic mic şi mov cu părul dat după ureche. O frumuseţe cum nu mai văzusem niciodată.

Parcă din momentul acela ştiam exact ce voi face cu viaţa mea. Îndatoririle de mamă au ieşit la suprafaţă. Nu îmi mai păsa de nimic altceva decât de frumuseţea ce o voi ţine în braţe. Într-adevar o minune. Până să nasc nu credeam în minuni. Acum cred.

Lara va face 1 an mâine. Un an în care ne-am cunoscut şi ne-am învăţat.

Îmi spune "maa-maaa". Da, eu sunt mama.

Abia aştept să îmi spună "te iubesc, mami!" şi eu să îi răspund: "şi eu te iubesc, iubita mea!"

Şi nimeni pe lumea asta nu te va iubi mai mult ca mine!

Lara doarme

Şi fiindcă nu am mai postat nimic de ceva vreme… vă voi arăta câteva poziţii de somn ale unui pui mic şi frumos

View Full Album

Ipostaze

View Full Album

9 luni

Am făcut 9 luni. Avem 9,1 kg şi 6 dinţi. Suntem o frumuseţe de copil, ne ridicăm în picioare, ne apucă nervii dacă nu reuşim să ne ridicăm din ţarc… o grămadă de probleme.

Doi dinţişori

A mai apărut un dinte zilele trecute. Vecinul celui dintâi. 

Am observat că îşi încearcă norocul cu alintăturile şi figurile specifice unui copil. Mârâie şi apoi aşteaptă să vadă cine o bagă în seamă, întinde mâinile în speranţa că va fi ţinută în braţe... chestii de pui mic.

Cercei de dinte nou

Luni soţul meu a venit acasă cu cercei. Chinuială mare să facem rocada... dar am dus-o la capăt. Acum copilul meu se poate lăuda cu cercei cu pietricele. Este atât de frumoasă... 

Colţ alb

Sâmbătă am dus copilul la soacra mea, ca în fiecare sfârşit de săptămână. Tot sâmbătă bunicii mei şi-au serbat 50 de ani de căsătorie, eveniment sărbătorit cu sarmale şi pălincă. Dimineaţa Lara a fost agitată ca de obicei, i-a ros degetul lui Bogdan, a mai mârâit puţin... chestii obişnuite pe care le  tot făcuse în ultimele zile. Noi tot aşteptam dintele... dar nimic. Am trecut pe la bunici pentru a ne etala frumuseţea de copil şi la rudele care nu o văzuseră încă, apoi am dus-o la bunica ei. Când ne-am întors, soacra mea ne-a sunat. Tocmai îi văzuse dintele. Dintele mult aşteptat. Nu ne venea a crede în special pentru că ne despărţisem de ea cu mai puţin de o oră în urmă şi nu sesizasem nimic. Nu îmi pot imagina durerea ce a simţit-o mititica mea atunci când dintele a ieşit la lumină. Curios a fost faptul că nu ne-am dat seama când a ieşit. A plâns ea puţin la bunicii mei dar am motivat pe aglomeraţie, mediu străin şi feţe noi. Iar când spun puţin, mă refer la 1-2 minute, cum plânge de obicei când are o problemă.

Şi avem un dinte... incisivul de jos din stânga... se pare că vrea şi vecinul să iasă... gingia este albă în totalitate... mmm chestii obişnuite care se întâmplă unui copil... Dar pentru noi sunt minuni. Sunt lucruri care ne rămân tipărite în memorie. Amintiri care ne lasă golul acela în stomac şi ochii umezi...

Ne ies dinţii

Ne chinuim de câteva zile cu dinţişorii. Se pare că vor să iasă. Nu ne lipseşte agitaţia, mârâiala, scaunul moale şi bâgatul în guriţă a tuturor obiectelor din jur, inclusiv degete fie şi de la picioare. Iubita mea creşte. Stă în picioare, în funduleţ, prinde cu mânuţele tot ce găseşte după care, evident, le degustă. Am observat aseara că ocazional îşi mai suge şi degeţelul. Sper să nu capete un obicei.

Ne-am tras cercei

Ca orice domnişoară respectabilă, Lara avea nevoie de cercei. Dar pentru asta trebuia să o chinuim puţin cu clasicele găuri în urechi. Noroc cu invenţiile de azi, că altfel chinuiala ar fi fost mai mare. Un pistol de dat găuri (în urechi evident) şi toată treaba nu a durat mai mult de 3 minute. Evident că a urmat plânsul de rigoare, ţinutul în braţe şi cumpăratul unei jucării. Jucăria a ţinut mai mult de moftul nostru, ea uitând de poveste după 10 minute. Au rămas în urmă suspinele şi oftatul când a văzut ce îi atârnăm de căruţ. Îmi spunea mama veche modalitate de tortură prin care se dădeau găuri în urechi. Cică se lua copilul, se lua un ac cu aţă roşie, se încingea acul, se ţinea copilul şi se înţepa urechea lăsând în urmă aţa roşie. Presupun că se alegea aţa roşie pentru că oricum se înroşea de la sânge. Dar,uite cum avem noi, femeile, găuri în urechi şi nici măcar nu ne aducem aminte cum le-am dobândit. Făcând o paranteză, eu chiar am o amintire cu mătuşa Mara, sora bunicii, şi cu bucătăria plină de rude, toate aşteptând momentul torturii mele.

Să închei această povestire cu cerceii albaştrii. Iniţial eu vroiam să fie cu piatra neagră, dar Bogdan a zis să fie roşu. Ne-am trezit că nu aveau decât albaştrii. Asta este, am zis. Şi acum iubita mea are cercei albaştrii care nu se asortează cu absolut nimic din garderoba ei.

Cu ceapa în mână

Azi am fost la bunica mea în vizită. A împlinit o vârstă. Nu contează cât, important este că ne bucură clipele. Lara a făcut repede inventarul persoanelor din casă, apoi verişoara mea, Anca, a luat-o să o plimbe până în dormitor să îi arate inestimabila operă de artă, carpeta înrămată cu răpirea din serai. La vederea tabloului, Lara a început să plângă. Şi pe mine mă apucă plânsul când mă uit la tablou, deci o înţeleg perfect. Toate bune şi frumoase, o potolesc, după care mergem în bucătărie să păpăm. Laura, mătuşa mea, s-a oferit să o ţină cât înfulecam eu. Lara era încă mârâită. A fost în culmea extazului în schimb când a văzut ceapa verde. Şi hai să vedem cum reacţionează. Concluziile le trageţi voi din pozele următoare (ne cerem scuze dar sunt făcute cu telefonul).

Ta-ta-ta-ta-taaaa

De vreo două zile iubita mea a început să scoată şi alte sunete. Nişte silabe mult aşteptate au fost “ta-ta”. Iar ea le-a descoperit. E adevărat că le spune rar şi fără a avea vreo legătură cu specialul cuvânt “tata”, dar ne umple inima de bucurie.

Din ziua de Paşte Lara este răcită. Îi curge năsucul, tuşeşte… Un adevărat chin pentru mititica mea. În ciuda problemelor provocate de orice răceală, Lara este veselă şi agitată, se rostogoleşte prin pat de nu o pot lăsa singură mai mult de 2-3 minute, roade tot ce prinde, îmi povesteşte câte în lună şi-n stele…

Azi noapte pe la 12 avea chef de vorbă şi joacă. Şi ne-am conformat ceva timp. Râdea şi aştepta să o iau în braţe doar pentru a se ridica în picioare. A, am uitat să spun: Lara stă în picioare. Nu face nici un pas dar stă sprijinită de mine, fără vreo susţinere fermă din partea mea.

Am început să îi fac albumul de poze. Păcat că s-a terminat tuşul. Am reuşit totuşi să printez ceva poze. Dar avem un ditamai albumul de umplut. Cu ocazia asta, mi-am amintit primele clipe din viaţa ei. Un început minunat.

În pozele de mai jos, Lara devorase aproape o banană cu biscuiţi şi cu puţin lăptic, şi nu ne-am putut abţine să nu ne mozolim (am schimbat şi feţele de perne şi cearşaful).

Sărbătorile Pascale

Nu am înţeles niciodată de ce urarea aceasta sună aşa "Paşte Fericit!". Vorba românului are mai multe înţelesuri şi din această cauză verbul a paşte dă un alt sens urării. Oricum toată agitaţia cu Învierea Domnului o facem doar pentru a mânca pentru prima dată pe an drob, miel sau alte mâncăruri specifice sărbătorilor. 

Şi să revenim la oile noastre. Joia trecută am petrecut-o la prietena mea, Cristina. Lara a fost foarte cuminte având în vedere că a stat într-o casă străină. Spre deosebire de alţi ani, Cristina a decis să îşi mozolească mâinile pentru a face cozonac. Am uitat să vă spun că de la ea am învăţat ce înseamnă comoditatea şi cum să profiţi de ea. Toată treaba a costat-o mai mult decât dacă ar fi cumpărat doi cozonaci de la magazin. Apoi mi-a venit în minte că poate nu a făcut-o musai pentru plăcerea de a se mozolii, ci pentru Andreea, fiica ei. Sărbătorile, în general, se fac în familie. Pregătirea pentru sărbători se face, de obicei, de femei. Cum Andreea este deja mare, prepararea mâncărurilor o atrage destul de mult încât să îşi bage mânuţele. Şi decizia de a face cozonaci “ca la mama acasă” a fost inspirată. A ajutat-o pe Cristina şi a stat lângă ea la fiecare pas din prepararea cozonacilor. Apoi a urmat vopsirea ouălor (ouălelor e greşit). Aici s-au contrazis puţin pentru că Andreea vroia să pună toate cele 24 de abţibilduri pe fiecare ou, iar Cristina nu vroia să vopsească decât 40 de ouă. Evident, a mai vopsit 10 după negocierile de rigoare. Am povestit toate acestea pentru că m-a impresionat pasiunea de a o ajuta pe mama. Mi-am adus aminte şi eu de vremurile când mama mă punea să îi ţin ligheanul de frământat coca şi când stătea până seara târziu să coacă cozonaci şi să facă ultimele preparate. Spre deosebire de Andreea, eu nu eram atât de dornică să mă mozolesc dar nu îndrăzneam să spun nimic. Şi aşa nu făceam mare lucru. Mă gândesc că în curând va trebui să iau şi eu calea gastronomiei şi să învăţ a face diverse bunătăţi tocmai pentru a vedea mulţumirea pe chipul Larei atunci când o voi lăsa să mă ajute. Înţelegerea şi colaborarea în familie este un lucru care mă va impresiona mereu.

Pozeee

Fotografiile următoare sunt făcute şi prelucrate de un maestru, Adi. Nu vreau să îl umflu în pene, dar ştie chestii. Şi vă pot demonstra.

6 luni

Azi copilul meu face 6 luni. Jumătate de an. E fantastic cum trece timpul. Parcă azi noapte am chemat salvarea şi m-am dus la spital. Parcă aseară am ţinut-o pentru prima dată în braţe şi i-am dat să pape. Acum ştie să comunice, fie doar prin gângurit dar ne spune ea chestii... Păcat că noi nu înţelegem. 

Am început să îi citesc poveşti. Sau să citesc la pereţi, o luaţi cum vreţi. Degeaba îi citesc cu intonaţie, mă strâmb sau mă prefac a fi moşul din poveste, nu are nici o treabă. Ea vorbeşte în legea ei. 

A învăţat să ţipe şi are grijă să ne arate în fiecare dimineaţă. La ora 6 se trezeşte, mănâncă şi apoi începe să vorbească cu jucăriile din jurul ei. Sunetele sunt diferite şi accentuate pe zi ce trece. Mă tot chinui să o fac să repete "ma-ma", "ta-ta"... "la-ra", dar se uită la mine şi râde.

A învăţat cât de bine este să stea în braţe. Şi cum îl vede pee Bogdan, cum ridică mâinile în aer, fericită că va fi luată în braţe. 

Mă bucur că a rămas acelaşi copil cuminte pe care l-am adus din spital, că nu plânge decât când o doare ceva (şi se întămplă o dată pe lună), că are grijă să mă anunţe, fără mare scandal, că îi este foame sau trebuie schimbat pampersul, că stă cuminte cu jucăriile cât îmi fac eu treaba... Sunt conştientă că nu va mai ţine mult povestea. A început deja să îşi mute poziţia iniţială.

Acum Bogdan o învaţă să spună "ma-ma" şi "la-ra". Iar ea râde. 

Ipostaze

Aaaaaiiiiiiiiooooouuuuuuuiiiiiiiiiiiii!!!!!!!!!!!!!

Copilul meu doarme. Nimic neobişnuit. Doar că a dormit toată ziua aproape. S-a trezit pe la 6 jumate, cred, şi a stat cuminte în pătuţ, apoi pe la 8 jumate a adormit la loc. Asta după ce a păpat, bineînţeles. Şi s-a mai trezit la 1 jumate pm. A plâns puţin, a devorat o supică şi acum doarme din nou. Exagerat totuşi. Sper la noapte să nu mă ţină cu ochii pe pereţi.

Este incredibil de haioasă când începe ea să vorbească. "aaaaaiiiiiiiiooooouuuuuuuiiiiiiiiiiiii" şi asta e doar o propoziţie. Când stăm noi două la taclale... îmi spune romane întregi. E adorabilă! Abia aştept să ţipe după mine...

Ziua Mamei

Azi dimineaţă la ora 4 Lara mi-a dat trezirea. Neobişnuit din partea ei dar am zis hai, o dată. Dinţişorii ei mai  au puţin şi văd lumina zilei. Şi pentru asta îmi vor apărea mie câteva fire albe. Am crezut iniţial că va adormi după ce va devora puţin lăptic. Dar nu. Domnişoara era prea stresată din cauza gingiei şi nu i s-a mai lipit somnul de ochişori. Plus că a regurgitat de doua ori deci am schimbat aşternuturile şi pe ea de tot atâtea ori. Pe la 5 am decis că nu se mai poate dormii oricum şi ne-am retras în sufragerie pentru a lăsa tăticul să doarmă. Avea o faţă... mi se rupea sufletul. Măcar de ar fi zis ceva... "agugu!", "abubu!", "agaga!", "mă doare, femeie!". Nimic. Ne-am uitat la desene animate, am lăsat-o să îmi roadă degetul, după care mi-am dat seama (târziu ce-i drept) că are temperatură. I-am dat Panadol şi am aşteptat. Întradevăr nu mai frigea atât de tare după vreo jumătate de oră, dar după altă jumătate iar era fierbinte. Am decis să fac ce m-a învăţat doctora: i-am băgat termometrul în funduleţ şi am ţinut-o de vorbă. De fapt vorbeam singură şi ea se uita cu privirea pierdută la mine. Îmi venea să plâng.  După câteva minute termometrul arăta 38 de grade. Groaznic! Doar mămicile mă pot înţelege. Mi-am tras două palme imaginare, mi-am venit în fire şi am încercat să îi mai dau să pape, în ideea că poate va adormi. Da, sigur. Am fost nevoită să stau cu ea până la 7 în sufragerie, să ne uităm la desene, să vorbim, să ne giugiulim. Pe la 7 s-a observat o urmă de somn de faţa ei. Am dus-o în dormitor, am conectat biberonul şi a adormit. Până la 8 jumate evident. 

În decursul zilei de azi, 8 Martie 2009, copilul meu a vomat de 5 sau 6 ori (sunt prea obosită şi nu îmi amintesc exact), de tot atâtea ori am schimbat-o de hăinuţe dar şi aşternuturile. Acum stă cu Bogdan în sufragerie după ultima păţanie. Adormise şi exact când mă gândeam să mă retrag încet, a vomitat din nou.

În altă ordine de idei, Ziua Mamei a fost la propriu pentru mine. Ne-am plimbat prin parc, prin mall, am râs puţin împreuna cu Bogdan de piţipoance şi cocalari, ce mai! O zi memorabilă!

O noapte fara Lara

Ingrozitor... Un experiment as putea zice dar si un inceput de educatie. Ieri am dus-o la soacra-mea, ca in fiecare sambata, pentru a ne aerisi mintea si a ne innegrii plamanii in barul proaspat deschis al unui prieten (My Way Caffe). Cand ne-am intors Lara dormea. Si am cazut de comun acord sa o lasam acolo peste noaptea, in special sa inaugureze patutul roz luat de ei. A fost o decizie grea totusi. Dupa ce am prezentat itinerariul de noapte, am plecat. Cu inima stransa bineinteles. Drumul... a fost greu. Acasa.. si mai greu. Ne loveam unul de altul prin casa... iar daca vreunul din noi spunea un faimos "agugu-bubu", ne lovea direct in suflet. Prima noapte fara ea. Stiu ca trebuie invatata si "prin vecini", pentru a nu ne creea probleme mai incolo, dar si pentru a fi sociabila. Pe o parte a fost bine pentru noi: am dormit pana la 11, eu bineinteles trezindu-ma la program de cateva ori.
Pe la 1pm au adus-o acasa. Parca nu o mai vazusem de cateva zile si nu ma mai saturam de ea. Era adormita, cu un botic pana la glezne. Am schimbat-o, ne-am jucat, am hranit-o si apoi a adormit.
O experienta putin cam stresanta dar necesara.

Stiu, nu am mai scris de ceva vreme. Poate pentru ca nu am mai avut inspiratie? Sa fie asta o scuza? De fapt nu imi trebuie inspiratie ci pur si simplu vointa.
Craciunul a trecut, a trecut si Revelionul, Lara a facut 4 luni... are 6,5 kg si 70 de cm... si se face pe zi ce trece mai frumoasa. Trecerea dintre ani am petrecut-o la soacra-mea, Lara a plans aproape tot timpul deoarece nu cunostea zona.
A inceput sa gangureasca, sa tipe, sa ne povesteasca... rade aproape mereu... ii cresc dintisorii... In fiecare zi cate o minune.
Azi am gasit-o in alta parte a patului fata de cum o lasasem si nu lipsisem nici 10 minute. Vrea sa se ridice, sa o luam in brate (lucru de care nu se bucura prea des). Nu am vrut sa imi obisnuiesc copilul in brate si am facut foarte bine. De cand ii cresc dintisorii este foarte agitata. Ii distrag atentia, vorbesc cu ea si ne jucam. In felul asta uita ca o deranjeaza gingiuta. Am avut un mare noroc cu un copil ca ea. Sa vedem mai departe ce o mai fi. Oricum, viata noastra s-a schimbat mult si numai in bine. Ea este norocul nostru si cel mai bun lucru care ni s-a intamplat pana acum. As putea spune si cel mai bun lucru pe care l-am facut vreodata.

Poze de la botezul Larei