Cu ceapa în mână

Azi am fost la bunica mea în vizită. A împlinit o vârstă. Nu contează cât, important este că ne bucură clipele. Lara a făcut repede inventarul persoanelor din casă, apoi verişoara mea, Anca, a luat-o să o plimbe până în dormitor să îi arate inestimabila operă de artă, carpeta înrămată cu răpirea din serai. La vederea tabloului, Lara a început să plângă. Şi pe mine mă apucă plânsul când mă uit la tablou, deci o înţeleg perfect. Toate bune şi frumoase, o potolesc, după care mergem în bucătărie să păpăm. Laura, mătuşa mea, s-a oferit să o ţină cât înfulecam eu. Lara era încă mârâită. A fost în culmea extazului în schimb când a văzut ceapa verde. Şi hai să vedem cum reacţionează. Concluziile le trageţi voi din pozele următoare (ne cerem scuze dar sunt făcute cu telefonul).

Ta-ta-ta-ta-taaaa

De vreo două zile iubita mea a început să scoată şi alte sunete. Nişte silabe mult aşteptate au fost “ta-ta”. Iar ea le-a descoperit. E adevărat că le spune rar şi fără a avea vreo legătură cu specialul cuvânt “tata”, dar ne umple inima de bucurie.

Din ziua de Paşte Lara este răcită. Îi curge năsucul, tuşeşte… Un adevărat chin pentru mititica mea. În ciuda problemelor provocate de orice răceală, Lara este veselă şi agitată, se rostogoleşte prin pat de nu o pot lăsa singură mai mult de 2-3 minute, roade tot ce prinde, îmi povesteşte câte în lună şi-n stele…

Azi noapte pe la 12 avea chef de vorbă şi joacă. Şi ne-am conformat ceva timp. Râdea şi aştepta să o iau în braţe doar pentru a se ridica în picioare. A, am uitat să spun: Lara stă în picioare. Nu face nici un pas dar stă sprijinită de mine, fără vreo susţinere fermă din partea mea.

Am început să îi fac albumul de poze. Păcat că s-a terminat tuşul. Am reuşit totuşi să printez ceva poze. Dar avem un ditamai albumul de umplut. Cu ocazia asta, mi-am amintit primele clipe din viaţa ei. Un început minunat.

În pozele de mai jos, Lara devorase aproape o banană cu biscuiţi şi cu puţin lăptic, şi nu ne-am putut abţine să nu ne mozolim (am schimbat şi feţele de perne şi cearşaful).

Sărbătorile Pascale

Nu am înţeles niciodată de ce urarea aceasta sună aşa "Paşte Fericit!". Vorba românului are mai multe înţelesuri şi din această cauză verbul a paşte dă un alt sens urării. Oricum toată agitaţia cu Învierea Domnului o facem doar pentru a mânca pentru prima dată pe an drob, miel sau alte mâncăruri specifice sărbătorilor. 

Şi să revenim la oile noastre. Joia trecută am petrecut-o la prietena mea, Cristina. Lara a fost foarte cuminte având în vedere că a stat într-o casă străină. Spre deosebire de alţi ani, Cristina a decis să îşi mozolească mâinile pentru a face cozonac. Am uitat să vă spun că de la ea am învăţat ce înseamnă comoditatea şi cum să profiţi de ea. Toată treaba a costat-o mai mult decât dacă ar fi cumpărat doi cozonaci de la magazin. Apoi mi-a venit în minte că poate nu a făcut-o musai pentru plăcerea de a se mozolii, ci pentru Andreea, fiica ei. Sărbătorile, în general, se fac în familie. Pregătirea pentru sărbători se face, de obicei, de femei. Cum Andreea este deja mare, prepararea mâncărurilor o atrage destul de mult încât să îşi bage mânuţele. Şi decizia de a face cozonaci “ca la mama acasă” a fost inspirată. A ajutat-o pe Cristina şi a stat lângă ea la fiecare pas din prepararea cozonacilor. Apoi a urmat vopsirea ouălor (ouălelor e greşit). Aici s-au contrazis puţin pentru că Andreea vroia să pună toate cele 24 de abţibilduri pe fiecare ou, iar Cristina nu vroia să vopsească decât 40 de ouă. Evident, a mai vopsit 10 după negocierile de rigoare. Am povestit toate acestea pentru că m-a impresionat pasiunea de a o ajuta pe mama. Mi-am adus aminte şi eu de vremurile când mama mă punea să îi ţin ligheanul de frământat coca şi când stătea până seara târziu să coacă cozonaci şi să facă ultimele preparate. Spre deosebire de Andreea, eu nu eram atât de dornică să mă mozolesc dar nu îndrăzneam să spun nimic. Şi aşa nu făceam mare lucru. Mă gândesc că în curând va trebui să iau şi eu calea gastronomiei şi să învăţ a face diverse bunătăţi tocmai pentru a vedea mulţumirea pe chipul Larei atunci când o voi lăsa să mă ajute. Înţelegerea şi colaborarea în familie este un lucru care mă va impresiona mereu.