un prim pas...

azi a facut un pas... mic, dar l-a facut singura.

Momentul...

Acum un an mă durea burta îngrozitor şi dădeam vina pe vreo piatră ce sălăşluia prin rinichiul meu... Asta credeam că este de fapt problema, şi în nici un caz sorocul naşterii. După ce miercuri, pe 17 septembrie am mers jumătate de oraş pe jos, seara m-au răpus durerile de burtă. Am rezistat eroic până la 2 noaptea când l-am trezit pe Bogdan şi i-am zis că vreau să merg la spital... ori dau piatra afară, ori copilul. Eram totuşi convinsă că nu sunt decât vechile mele probleme cu rinichiul şi în nici un caz nu este momentul să nasc. Probabil că nu vroiam să nasc. Vroiam să o mai simt acolo, aproape. La 4 dimineaţa eram internată, aşteptând să se facă ora 8 să vină doctora. Parcă tot speram să nu nasc încă. Îmi era frică să nu păţească ceva Lara. Vroiam să fie totul ca la carte (ce o fi însemnând şi asta) şi credeam că îşi va face pregătirea domnişoara, astfel încât să ştiu şi eu când va vrea să iasă. Acum stau şi realizez că aveam nevoie să ştiu exact data când va vrea să ne întâlnim, să mă pregătesc, să ştiu cum o voi ţine în braţe, cum îi voi schimba scutecele, cum o voi alăpta... Nu ştiu exact ce aşteptam dar a fost o surpriză când mi-a zis doctora că a venit momentul.

Toată ziua de joi, 18 septembrie, am stat în "sala de travaliu", o cameră cu 5 paturi vechi, cu doamne care veneau şi plecau, cu cele două asistente care au fost foarte drăguţe cu toată lumea (fără a cotiza ceva înainte) şi cu soţul meu care aproape făcuse şanţ pe coridorul spitalului. Durerile au fost identice cu cele de litiază renală, deci nu mi s-au părut de nesuportat. Am râs mereu, poate şi din cauza emoţiilor dar mai ales pentru că ştiam că îmi voi ţine fetiţa în braţe. Spre după amiază devenisem nerăbdătoare chiar. Simţeam că trebuie să nasc cât mai repede ca nu care cumva să păţească ceva iubita mea. Şi am născut. La 19.30 a venit pe lume Lara, iubita mea. Un pitic mic şi mov cu părul dat după ureche. O frumuseţe cum nu mai văzusem niciodată.

Parcă din momentul acela ştiam exact ce voi face cu viaţa mea. Îndatoririle de mamă au ieşit la suprafaţă. Nu îmi mai păsa de nimic altceva decât de frumuseţea ce o voi ţine în braţe. Într-adevar o minune. Până să nasc nu credeam în minuni. Acum cred.

Lara va face 1 an mâine. Un an în care ne-am cunoscut şi ne-am învăţat.

Îmi spune "maa-maaa". Da, eu sunt mama.

Abia aştept să îmi spună "te iubesc, mami!" şi eu să îi răspund: "şi eu te iubesc, iubita mea!"

Şi nimeni pe lumea asta nu te va iubi mai mult ca mine!

Lara doarme

Şi fiindcă nu am mai postat nimic de ceva vreme… vă voi arăta câteva poziţii de somn ale unui pui mic şi frumos

View Full Album

Ipostaze

View Full Album

9 luni

Am făcut 9 luni. Avem 9,1 kg şi 6 dinţi. Suntem o frumuseţe de copil, ne ridicăm în picioare, ne apucă nervii dacă nu reuşim să ne ridicăm din ţarc… o grămadă de probleme.

Doi dinţişori

A mai apărut un dinte zilele trecute. Vecinul celui dintâi. 

Am observat că îşi încearcă norocul cu alintăturile şi figurile specifice unui copil. Mârâie şi apoi aşteaptă să vadă cine o bagă în seamă, întinde mâinile în speranţa că va fi ţinută în braţe... chestii de pui mic.

Cercei de dinte nou

Luni soţul meu a venit acasă cu cercei. Chinuială mare să facem rocada... dar am dus-o la capăt. Acum copilul meu se poate lăuda cu cercei cu pietricele. Este atât de frumoasă... 

Colţ alb

Sâmbătă am dus copilul la soacra mea, ca în fiecare sfârşit de săptămână. Tot sâmbătă bunicii mei şi-au serbat 50 de ani de căsătorie, eveniment sărbătorit cu sarmale şi pălincă. Dimineaţa Lara a fost agitată ca de obicei, i-a ros degetul lui Bogdan, a mai mârâit puţin... chestii obişnuite pe care le  tot făcuse în ultimele zile. Noi tot aşteptam dintele... dar nimic. Am trecut pe la bunici pentru a ne etala frumuseţea de copil şi la rudele care nu o văzuseră încă, apoi am dus-o la bunica ei. Când ne-am întors, soacra mea ne-a sunat. Tocmai îi văzuse dintele. Dintele mult aşteptat. Nu ne venea a crede în special pentru că ne despărţisem de ea cu mai puţin de o oră în urmă şi nu sesizasem nimic. Nu îmi pot imagina durerea ce a simţit-o mititica mea atunci când dintele a ieşit la lumină. Curios a fost faptul că nu ne-am dat seama când a ieşit. A plâns ea puţin la bunicii mei dar am motivat pe aglomeraţie, mediu străin şi feţe noi. Iar când spun puţin, mă refer la 1-2 minute, cum plânge de obicei când are o problemă.

Şi avem un dinte... incisivul de jos din stânga... se pare că vrea şi vecinul să iasă... gingia este albă în totalitate... mmm chestii obişnuite care se întâmplă unui copil... Dar pentru noi sunt minuni. Sunt lucruri care ne rămân tipărite în memorie. Amintiri care ne lasă golul acela în stomac şi ochii umezi...