Colţ alb

Sâmbătă am dus copilul la soacra mea, ca în fiecare sfârşit de săptămână. Tot sâmbătă bunicii mei şi-au serbat 50 de ani de căsătorie, eveniment sărbătorit cu sarmale şi pălincă. Dimineaţa Lara a fost agitată ca de obicei, i-a ros degetul lui Bogdan, a mai mârâit puţin... chestii obişnuite pe care le  tot făcuse în ultimele zile. Noi tot aşteptam dintele... dar nimic. Am trecut pe la bunici pentru a ne etala frumuseţea de copil şi la rudele care nu o văzuseră încă, apoi am dus-o la bunica ei. Când ne-am întors, soacra mea ne-a sunat. Tocmai îi văzuse dintele. Dintele mult aşteptat. Nu ne venea a crede în special pentru că ne despărţisem de ea cu mai puţin de o oră în urmă şi nu sesizasem nimic. Nu îmi pot imagina durerea ce a simţit-o mititica mea atunci când dintele a ieşit la lumină. Curios a fost faptul că nu ne-am dat seama când a ieşit. A plâns ea puţin la bunicii mei dar am motivat pe aglomeraţie, mediu străin şi feţe noi. Iar când spun puţin, mă refer la 1-2 minute, cum plânge de obicei când are o problemă.

Şi avem un dinte... incisivul de jos din stânga... se pare că vrea şi vecinul să iasă... gingia este albă în totalitate... mmm chestii obişnuite care se întâmplă unui copil... Dar pentru noi sunt minuni. Sunt lucruri care ne rămân tipărite în memorie. Amintiri care ne lasă golul acela în stomac şi ochii umezi...