Toată ziua de joi, 18 septembrie, am stat în "sala de travaliu", o cameră cu 5 paturi vechi, cu doamne care veneau şi plecau, cu cele două asistente care au fost foarte drăguţe cu toată lumea (fără a cotiza ceva înainte) şi cu soţul meu care aproape făcuse şanţ pe coridorul spitalului. Durerile au fost identice cu cele de litiază renală, deci nu mi s-au părut de nesuportat. Am râs mereu, poate şi din cauza emoţiilor dar mai ales pentru că ştiam că îmi voi ţine fetiţa în braţe. Spre după amiază devenisem nerăbdătoare chiar. Simţeam că trebuie să nasc cât mai repede ca nu care cumva să păţească ceva iubita mea. Şi am născut. La 19.30 a venit pe lume Lara, iubita mea. Un pitic mic şi mov cu părul dat după ureche. O frumuseţe cum nu mai văzusem niciodată.
Parcă din momentul acela ştiam exact ce voi face cu viaţa mea. Îndatoririle de mamă au ieşit la suprafaţă. Nu îmi mai păsa de nimic altceva decât de frumuseţea ce o voi ţine în braţe. Într-adevar o minune. Până să nasc nu credeam în minuni. Acum cred.
Lara va face 1 an mâine. Un an în care ne-am cunoscut şi ne-am învăţat.
Îmi spune "maa-maaa". Da, eu sunt mama.
Abia aştept să îmi spună "te iubesc, mami!" şi eu să îi răspund: "şi eu te iubesc, iubita mea!"
Şi nimeni pe lumea asta nu te va iubi mai mult ca mine!
să vă trăiască. La mulţi mulţi ani, Lara!
RăspundețiȘtergereMai are şi Tudor doar 9 luni jumate şi te ajunge:)
Să fii fericită mereu ca la vârsta asta!