Micuţa mea a început să vadă clar. Azi m-a urmărit cu privirea ei uimită prin cameră. Oare ce o fi în mintea ei? Oare cum mă percepe? Ca o persoană care îi dă să mănânce şi o schimbă de pampers? Nuuu. Sunt sigură că ştie cine sunt. Sau aşa vreau eu să cred.
Face ochii mari şi uimiţi şi faţa îi râde de parcă ar spune: "Văd!Văd biberonul!Dă-l încoace!"
A început să gângurească. Vorbeşte. Pe limba ei, dar vorbeşte. Zâmbeşte larg la Bogdan aproape de fiecare dată când o ia în braţe. Face tot felul de grimase când stau cu ea în pat "la joacă" de parcă ar vrea să ştie cât mai multe despre tot ce o înconjoară. Îşi agită mânuţele, mă prinde de păr, îşi ridică picioruşele de parcă ar face un fel de gimnastică complicată. Toate astea mi se par extraordinare. Mă bucur că este o fetiţă cuminte care plânge doar când îi este foame sau trebuie schimbată. Ce îşi poate dori mai mult un părinte, decât un copil sănătos, cuminte şi frumos. Aa, ştiu. Deştept. Dar despre asta în altă postare peste câţiva ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu